Online, Romania
sâmbătă, 20 martie '21, ora 19:00
Poate supraviețui iubirea? Nu numai după diminuarea impactului inițial al primei întâlnirii, dar chiar și după confruntarea cu timpul, cu iluziile și deziluziile, cu amăgirea și dezamăgirea?
După ce Gilles își pierde memoria în urma unui accident casnic, soția sa, Lisa, îl ajută să redescopere casa, să-și redescopere existența, dar și viața conjugală, pentru ca, eventual, ambii să și-o reconsidere. Problemele de comunicare și diferențele majore de percepție a vieții și a relației lor de cuplu, ce trebuiau lămurite și împărtășite, capătă astfel o nouă anvergură. Tăcerile trebuie să fie înlăturate, iar frustrările scoase la suprafață. Rămâne de văzut ce va rămâne dintr o căsnicie atunci când toate cărțile vor fi date pe față...
Eric-Emmanuel Schmitt (n. 1960), prozator și dramaturg, este unul dintre cei mai populari și apreciați scriitori ai momentului ale cărui cărți au făcut și încă fac parte din listele de bestseller-uri din numeroase țări. După ce a absolvit în 1983 cursurile prestigioasei École Normale Supérieure din Paris, a obținut titlul de doctor în filozofie trei ani mai târziu. Debutul său ca dramaturg din 1991 este bine întâmpinat, însă următoarea sa piesă de teatru, „Vizitatorul”, îi va aduce, cu adevărat, recunoașterea unanimă din partea criticii. Începând cu anul 1994 începe să publice constant, pe lângă piese de teatru, romane („Secta Egoiștilor”, „Evanghelia după Pilat”, „Adolf H. Două vieți” etc.), nuvele și proză scurtă (cea mai cunoscută fiind „Oscar și Tanti Roz”). A primit peste 20 de premii și distincții literare, iar în 2011 a fost recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. Tot în 2001 primește titlul de Chevalier des Arts et des Lettres.
Mariana Cămărășan – „nu reușesc, oricât aș încerca, să duc până la capăt actul sincerității/ amețitor ca mersul pe sârmă, la mare înălțime, fără plasă de siguranță/ reînvăț să trăiesc nemijlocit de cuvânt, de imagine, de semn, de sugestie,/ în afara spațiilor teatrale cu sunete sintetizate și lumini de reflectoare/ în adierea vântului, în fața cerului, pădurilor, apelor, dealurilor și munților/ dar îmi sună în cap replici știute și neștiute din montări trecute și viitoare/ spectacolele mele – casele, iubirile, viețile, visele, minciunile și adevărurile mele”
Amalia Florina Iorgoiu – „Întotdeauna am fost în căutare de cuvinte. Înainte pentru poezii, iar acum și pentru spectacole. Dar cuvintele se nasc din trăiri și imaginație, prin urmare nu fac altceva decât să trăiesc și să visez prin și pentru poeziile mele sau spectacolele pe care le voi face. (...)
Sunt la o răscruce și caut. Nu vreau să mă întorc, dar înainte e ceață. Știu doar că dincolo de ceață sunt eu. Despre asta este teatrul, despre sine și nenumăratele descoperiri, despre limite depășite și surprizele pe care le ai pe drumul ăsta către tine. Despre întrebări. Despre neînțeles ce trebuie înțeles. Personajul. Cât de surprinzătoare pot fi unele acțiuni ale sale (chiar și pentru el, devenindu-i povară) sau lipsa sa de acțiune. Pentru a-l înțelege și cunoaște, cât cauți în tine și dincolo de tine... Și uneori, stând față în față cu un personaj, un necunoscut la început, mă întreb dacă spectatorul ar vrea să-l cunoască, dacă drama lui nu ar fi prea dureroasă pentru el... Nu aș vrea să provoc doar durere ci s-o însoțesc cu puțină compasiune, înțelegere, îngăduință, acceptare, bucurie, iluzie, visare, liniște, tihnă... (...)
Mi-aș dori să pot aduce pe scenă povești care să ne facă pe toți mai buni, care să ne amintească să fim îngăduitori, să acceptăm că suntem diferiți, că fiecare are adevărul lui, credința lui... că toți suntem oameni cu sentimente și ducem cu noi povești. (...)”
________________________________
Can love survive? Not only when the initial impact of the first date wears off, but even after facing time, illusions and disillusions, deception and disappointment?
Gilles suffers from memory loss following a domestic accident and his wife, Lisa, helps him rediscover the house, his existence, as well as their life as a couple, which, in the end, they both reconsider. Thus, the major communication and perception differences on life and their relationship as a couple, that needed to be cleared and shared, reach a new dimension. Silences must be put aside and frustrations must be brought to light. It remains to be seen what’s left of a marriage when they both come clean...
Eric-Emmanuel Schmitt (born 1960), prose and play writer, is one of the most popular and appreciated writers of our times, as his books have been included on best-seller lists in numerous countries. Having graduated from the prestigious École Normale Supérieure in Paris in 1983, three years later he obtained a PhD in Philosophy. He received positive criticism when he debuted in 1991, but it was his second theatre play, “The Visitor”, that brought him truly unanimous critical appreciation. Starting 1994, he started constantly publishing, besides theatre plays, novels (“The Sect of the Egoists”, “The Gospel According to Pilate”, “The Alternative Hypothesis”, etc.), short stories and short prose (the best-known is “Oscar and the Lady in Pink”). He has received over 20 literary prizes and distinctions, and in 2011 the French Academy awarded him the Grand Prix du Théâtre for his lifetime activity. The same year, 2001, he was appointed Chevalier des Arts et des Lettres.
Mariana Cămărășan – ‘Try as I might, I cannot fulfil the act of honesty, staggering as high-rope walking with no safety net. I relearn to live in the absence of word, image, sign, suggestion, outside theatre spaces of synthetized sound and reflector lights, as the wind blows slowly, face to face with the sky, the forests, waters, hills and mountains, but known and unknown lines from past and future productions resound in my mind, my performances – my homes, my loves, my lives, my dreams, my lies, and my truths.’
Amalia Florina Iorgoiu – ‘I have always searched for words. In the past, for poetry, now for performances, too. But words are born from feelings and imagination, so all I do is live and dream through and for the poems or the performances I will create. (...) I am at a crossroads, searching. I don’t want to go back, but the road ahead is buried in haze. All I know is, I stand beyond the haze. This is what theatre is about: yourself and countless other discoveries, through surpassed limits and the surprises you encounter on this path towards yourself. About questions. About the incomprehensible that must be understood. The characters. How surprising some of their actions can be (even to themselves, as they become a burden), or even their inaction. To understand and get to know them, as much as you search inside and beyond yourself... And sometimes, standing face to face with a certain character, a stranger at first, I wonder whether the character would like to know them, whether their drama may be too painful... I wouldn’t want to only inflict pain, but a touch of compassion, too, as well as understanding, tolerance, acceptance, joy, illusion, dream, peace, comfort... (...) I would like to be able to bring to the stage stories that make us all better people, and remind us to be kind, accept that we are different, that every one of us has their own truth, their own belief... that we are all people experiencing feelings and carrying our own stories. (...)’
